Optimizat Firefox & Chrome

Ion Agarbiceanu si Ion Slavici-doi scriitori ardeleni

Mai sunteti incantati de placerea lecturii?

Chiar daca se citeste mai putin in ultima perioada, tot gasim ceva basme sau povesti specifice copilariei printre scriitorii din zona noastra geografica.


<<<

continut > blaj > referate > Darul lui Mos Miron
Citeste tot articolul (chiar daca e mai lung-pot fi postate si romane!) sau poti sa sari direct la sectiunea de imagini (daca sunt luate) sau la cea de mesaje (daca sunt trimise).

Darul lui Mos Miron

Publicat la de Padurean Giorgiana [show] Padurean Giorgiana [hide] - nu sunt mesaje- vizualizata de 8133 ori

  • Distribuie si tu daca iti place!
  • Facebook
  • Twitter
  • Google
  • Delicious
  • Digg
  • Technorati
  • Stumble Upon
  • Yahoo Messenger
 

Darul lui moş Miron-prezentare generală
de Ion Agârbiceanu

Darul lui moş Miron prezintă o întâmplare din timpul războiului pentru întregirea neamului românesc.

Faptele se petrec în 1916, anul intrării României în război. Intr-un sat transilvănean, un bătrân singur şi sărac se intereseaza zilnic, mergînd la gară şi vorbind cu soldaţii sosiţi de pe front, despre intrarea românilor in război. In faţa acestor oameni cu fete “supte şi înnegrite”, aducînd „aerul razboiului îndepartat”, bătrânul are o sfială ciudată. „I se părea că-s vrednici de-o cinste deosebită”, deşi erau atît de tineri, ar fi putut să-i fie nepoţi. El nu spune de la început ce-1 interesa, vorbea pe ocolite şi numai în cele din urmă e silit să vorbească desluşit, pentru ca soldaţii bolnavi sau veniţi în concediu, să-1 poată lămuri. „De cum a dat gura de primăvară”, proviziile moşneagului s-au sfârşit şi, fiind vremuri grele, „bucatele erau scumpe foc”. Moş Miron începe să lupte cu sărăcia, cu foamea. Cere ajutor la primărie, dar neavând pe nimeni din familie plecat pe front, nu primeşte nimic. Merge apoi pe la neamuri, pâna când „i s-a tăiat apa şi de la moara asta”. Munceşte pe la casele oamenilor, căci începuse „prăşitul cucuruzului” şi era „lipsă mare de pălmaşi”. Toţi îi spun, însă, că ar putea vinde otava, marfă bine plătită la acea vreme. Primarul se oferise să i-o cumpere chiar el, dar bătrânul refuzase supărat, afirmând că n-ar avea primarul bani să-i cumpere otava lui. „Rudeniile” sunt de aceeaşi paărere, anume că pe otavă ar lua „bani frumoşi”. Toţi sunt convinşi că bătrânul aşteapta să crească preţul otavei, s-o vândă „pe-un car de bani”. Auzind vorbele neamurilor, moş Miron a plecat cu tot atâta grabă şi nemulţumire, fără a se mai întoarce, ca şi de la primărie: „s-a dus ca din puşcă”. După intrarea României în război, moş Miron nu-şi mai părăseşte gospodaria, veghind noapte de noapte, tragând cu urechea „să prindă vuietul războiului”. În cea de-a treia săptămână de pază necurmată, moş Miron prinde sunet de copită şi iese în drum „adulmecând deşertările”. Era noapte. Întilneşte o patrulă de cavalerie românească şi le oferă soldaţilor otava pentru cai, dar aceştia, neavând „vreme pentru asta”, promit să primească „darul” la întoarcere. Se întorc după două ceasuri şi îi mulţumesc moşneagului care scosese la poartă şapte legături de otavă. Bătrânul o laudă şi de acestă dată: „Strămătură, nu alta!”. Când, peste trei zile, prin satul lui moş Miron trec coloanele armatei române, bătrânul împrăştie otava înaintea boilor şi cailor. „Prin învălmăşeala aceea de oameni şi de vite se vedea un bătrânel în straie albe, cu capul gol, iese pe portiţă cu câte-o sarcină de otavă”... în mână ţinea o pâne albă căpătată de la soldaţi”şi care nu-şi mai căuta pălăria, pierdută în pod prin otavă şi nu băga de seamă nici lacrimile care-i cădeau neîncetat pe pâinea din care muşca. Cea mai interesantă întrebare în legătură cu această naraţiune ar fi: de ce moş Miron îşi ascusese gândul? Ceea ce dorea el să facă era o faptă foarte frumoasă, care ar fi fost admirată de toata lumea. Pentru ce nu-şi dezvăluise intenţia de a păstra otava pentru caii luptătorilor noştri, îndurând atâtea lipsuri şi mai ales bănuiala că nu-şi vinde otava din cauza setei de câştig? Planul moşneagului e tainic şi în acesta vedem adâncimea sentimentelor sale, discreţia lui, o trăsătură caracteristică a tăranului român. Bătrânul e sobru şi sfios, nu pune întrebări directe, îţi ascunde cu modestie intenţia de a participa la victorie cu singura sa avuţie. Ca într-o cunoscută pildă biblică, darul său este nepreţuit fiindcă moş Miron nu dăruieşte din prisosul său, ci oferă cu dragoste toată „averea” lui: otava. Modul în care o face este de asemenea greu de înţeles. Oferta are loc noaptea, prima oară, iar a doua oară, moş Miron se amestecă în învălmăşeala de oameni şi vite. În ambele cazuri, scriitorul sugerează discreţia faptei moşneagului, anonimatul gestului. Nu ni se dă numele întreg al ţăranului, nici numele satului transilvănean. Ele rămân neştiute pentru că nu au importantă; întâmplarea putea avea loc în orice sat. Mulţi bătrâni vor fi avut aceleaşi sentimente în clipa cea mare a războiului sfânt pentru întregirea neamului. Tulburarea bătrânului, lacrimile sale în faţa soldaţilor sosiţi la gară, a celor din patrula de cavalerie, izvorăsc „in neştire” exprimă emoţia, copleşitoare a unui om pentru care viaţa nu mai are înţeles decât închinată cauzei comune a românilor din Transilvania. Nu ştim cum a trăit acest om, nici de ce era singur, fără copii şi nepoţi. Ştim doar că nu îngăduie să i se afle gândul, câ are tăria de a îndura foamea, sărăcia şi dezaprobarea oamenilor. Puterea lui sufletească îl ajută să aştepte, să pândească evenimentele şi să se facă folositor, fără a mărturisi nimănui nimic, cu toate că avea fraţi şi neamuri şi cunoştea, desigur, pe toţi cei din sat. El „intra în război” conform planului său ascuns. Această tărie sufletească din trupul său brăzdat de mulţimea anilor, impresionează pe cititor. Povestirea s-ar fi putut intitula şi „Taina lui moş Miron”, pentru că autorul izbuteşte să înfăţişeze taina unui suflet frământat, sentimente ale căror adâncime e ascunsă cu grijă şi care sunt dezvăluite cu smerenie, prin faptă, nu prin vorbe goale. Agârbiceanu nu descifrează în cuvinte frământările sufleteşti ale personajului. Le întrezărim din comportamentul acestuia.Expresiile populare care apar în cele câteva părţi descriptive şi în dialoguri creează atmosfera satului transilvănean, ne apropie de oamenii care trăiau în acele locuri.Iubirea de neam, exprimată fără niciun cuvânt, puterea de a îndura pentru ca prin sacrificiu să poţi deveni folositor, oricât de neînsemnată ţi-ar fi contribuţia, se regăseşte în minunata povestire Darul lui mos Miron. Pădurean Giorgiana, clasa a VII-a B Şcoala cu clasele I-VIII “Toma Cocişiu” Blaj Coordonator: prof. Ana Marcu

sus

<<<


Tag cloud



Imagini

Nu sunt imagini la acest articol

sus

<<<


Mesaje


Puteti sa ne trimite-ti un mesaj folosind formularul de mai jos


(complectati toate campurile)
Formular-contact

COD CAPTCHA

sus

<<<