Optimizat Firefox & Chrome

Ion Agarbiceanu si Ion Slavici-doi scriitori ardeleni

Mai sunteti incantati de placerea lecturii?

Chiar daca se citeste mai putin in ultima perioada, tot gasim ceva basme sau povesti specifice copilariei printre scriitorii din zona noastra geografica.


<<<

continut > blaj > referate > personaje feminine in opera lui Ion Agarbiceanu
Citeste tot articolul (chiar daca e mai lung-pot fi postate si romane!) sau poti sa sari direct la sectiunea de imagini (daca sunt luate) sau la cea de mesaje (daca sunt trimise).

personaje feminine in opera lui Ion Agarbiceanu

Publicat la de Prof. Sabina Marinescu [show] Prof. Sabina Marinescu [hide] - nu sunt mesaje- vizualizata de 5199 ori

  • Distribuie si tu daca iti place!
  • Facebook
  • Twitter
  • Google
  • Delicious
  • Digg
  • Technorati
  • Stumble Upon
  • Yahoo Messenger
 

Personaje feminine în opera lui Ion Agârbiceanu

	

Ion Agârbiceanu este unul dintre patriarhii literaturii noastre şi unul dintre cei mai interesanţi,

mai autentici şi mai reprezentativi scriitori pe care ni i-a dăruit Ardealul. Alături de Slavici, Rebreanu şi apoi Pavel Dan. Scriitorul din Cenade a adus în proza românească problematica satului şi oraşului transilvănean din preajma şi de după primul război mondial, realizând prin cele peste optzeci de volume de beletristică publicate o adevărată monografie epică, scrisă de un om pentru care „literatura, ca orice artă, descoperă viaţa”. Povestitor prin excelenţă, Agârbiceanu e un maestru al geniului scurt şi tocmai această parte a operei sale îl defineşte cel mai adecvat şi ne obligă să-l recunoştem ca pe un mare poet al vieţilor umile, al unei lumi ce-a trăit în bună măsură într-un fel de împărăţie a întunericului. Foarte multe dintre povestirile lui Agârbiceanu evoluează în scopul realizării unor portrete feminine, intenţia scriitorului reieşind, în acest sens, de cele mai multe ori, chiar din titlurile pe care le dă unor asemenea scrieri: Fefeleaga, Bunica, Sănduţa, Bunica Iova, Tuşa Oana, Stana etc. Astfel, galeria personajelor feminine copleşeşte prin număr, prin valoarea de document social, prin valenţele etice pe care le satisface. Trăsăturile sunt dăltuite de ciclica trecere de la naştere la maturitate şi bătrâneţe, dar scriitorul rămâne conştient că peste acest etern joc al vieţii şi morţii se suprapun rigorile contextului economico-social-politic al epocii, că ele împing la acţiune ori zădărnicesc eforturile, facilitează dezvoltarea plenară a însuşirilor individuale, că strivesc uneori cu implacabila forţă a unui factum antic. În mediul citadin, mult mai puţin explorat, scriitorul se mişcă ezitant, schiţându-şi portretele cu notaţii liminare, de obicei negative: reliefuri slabe de chipuri schiţate indirect ca în oglindă, de îndrăgostiţi romantici. Suflete reduse la o singură trăsătură, ca fata frumoasă a notarului din Dragoste veche, a cărei vanitate rupe puntea de lumină de lună, urzită de dragostea dintre cei doi eroi, fiindcă Valer nu avea decât şase clase de liceu; o fată bătrână şi orgolioasă îşi plânge zadarnic fericirea pierdută; o Veturie Grecu se luptă cu ispita chinuitoare a luxului citadin. Mai bogată ca peisaj uman orăşenesc, mai gravă prin drama interioară a doctorului Vasile Crainic, în care se luptă dragostea sa pentru Ana cu pasiunea pentru carieră, mai vrednică de Ion Agârbiceanu, este nuvela Nepotriviri. Ca o uvertură, încercarea de sinucidere a Liviei îşi prelungeşte melancolia ultimelor note până în final, justificând tacit, la modul adânc dureros, titlul scrierii. „Da, fată bună. Săraca mea Livie!”, exclamă tatăl, vechi funcţionar famelic, neputincios să schimbe soarta fiicei sale. Explozia iubirii pentru Ana inundă cu lumină sufletul intelectualului sărac, flămând de fericire. Viaţa sa de muncă pare că şi-a găsit limanul de odihnă şi bucurie. Curând nepotrivirile de concepţie ameninţă, ca valurile stârnite de furtună, nu numai şubreda lor fericire casnică, dar însăşi demnitatea de om şi de doctor, năzuinţa de împlinire a unui rost superior. Ana este incapabilă de iubire, superficială, vanitoasă şi frivolă o boabă de spumă uşoară şi ridicolă a stratului social din care face parte. Dacă tragediile trăite de atâtea femei de la oraş în epoca lui Ion Agârbiceanu nu fac obiectul interesului său, povestirile inspirate din viaţa satului sunt rareori lipsite de tema mohorâtă a tristeţilor de tot felul care covârşesc sufletul femeilor din Transilvania acestei epoci. Sătencele din proza lui Ion Agârbiceanu sunt îmbătrânite de suferinţe şi sărăcie, biete epave umane, victime ale unor patimi mărunte, crescute ca plantele veninoase în mediul întunecat de neştiinţă al satului de altădată. Mătuşa Stana, altădată doftoroaia satului, a rămas singură pe lume şi s-a dedat beţiei. În monologul ei poticnit, mai pâlpâie încă o firavă lumină a conştiinţei: „Să te-mbeţi ca beutorii!...Ticăloasă!...” O realizată povestire este Luminiţa. Aici e creionat portretul babei Mâia care îşi încheie existenţa într-o zi de vară secetoasă. Pe acest fundal, se vor desfăşura gândurile, reacţiile interioare ale muribundei. Când zăpuşeala e în toi, babei Mâia, care stă pironită pe pat, „i se uscă gâtul şi pieptul, iar din adâncul măruntaielor i se stârnea ceva ce-i ducea ameţeală la cap.” Această stare generează gânduri sumbre, chinuitoare. Bătrâna e obsedată de imaginea iadului. După dezlănţuirea ploii şi mai ales după ce soarbe din laptele adus de fiica ei, Salvina, gândurile muribundei îşi schimbă cursul. Viziunile ei lumii de dincolo dispar, cedând locul celor pământeşti. Baba Mâia se simte uşoară, are senzaţia că totul se înmoaie în ea şi un fel de beatitudine îi pune stăpânire pe simţuri. Suprema fericire pe care o are bătrâna este de a ieşi pe uliţele satului. Sfârşitul bătrânei e simbolic. Cuprinsă de junghiuri, ea îşi dă seama că a sosit ceasul morţii şi întinde mâinile după lumânarea pusă la căpătâi. Această mişcare o face să cadă din pat. Baba Mâia moare cu mâna întinsă spre lumânare. Ea, care, toată viaţa întreagă aspirase la o fărâmă de soare, la o licărire de lumină, la o bucurie, rezumă în acest gest final năzuinţa întregii sale existenţe. Dintre povestirile publicate în ultimii ani ai vieţii şi în care capătă relief profiluri sufleteşti admirabile merită îndeosebi a fi amintită bunica Safta. Safta e o bătrână de şaptezeci şi cinci de ani, mlădioasă încă şi subţire, frumoasă şi harnică, dar cam împuţinată de puterile „care nu se văd pe dinafară”. Nu ţine minte numele nepoţilor, căci are o droaie, nu ştie care al căruia dintre fii este, nici nu-i poate deosebi de ceilalţi copii din sat, lăsaţi rar în grija ei de mamele duse pe câmp, dar mai ales îi vine greu să numere. Poate că în proza scurtă a lui Ion Agârbiceanu un portret mai migălit ca al Bunicăi nu este: „Bărbia galbenă, încreţită, se reazimă de ştergarul alb înnodat sub ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint viu, ce licăresc mereu din fundul capului, par două luminiţe depărtate ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreţiturile-o mulţime- şi trag spre coada ochiului. Astfel, isvorând de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată faţa, ca tot atâtea râuleţe. Ştergarul alb e tras până peste frunte. Niciun fir din cuviosul argint al bătrâneţelor nu scapă de sub acoperământul lui. Cele două dungi uşoare de sprâncene rare se tot ascund şi iară ies afară de subt învelişul alb.” Una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Agârbiceanu rămâne Fefeleaga. Ceea ce dă acestui personaj maximă capacitate de a răscoli sufletele este tocmai execuţia ei lapidară. În faţa noastră, ea trăieşte ultimul act al cutremurătoarei sale drame. Cu chip imobil, ca o statuie, pe care niciun gând şi nicio simţire omenească nu se mai reflectă, Fefeleaga poate fi luată, în tragicul cuplu pe care-l alcătuieşte cu Bator, anexa neînsufleţită a calului care poartă povara. Munca istovitoare, batjocura şi nedreptatea n-au înfrânt-o. Dragostea pentru soţul şi copiii ei a susţinut-o. De-a lungul unei vieţi întregi, singurele evenimente au fost înmormântările succesive, sporind încremenirea chipului şi pustiul din sufletul ei. Când Păuniţa ia drumul cimitirului, resortul automatului se stinge şi o undă de lacrimi îi inundă faţa. Podoabele de înmormântare le va avea tot cu ajutorul singurului ei prieten, Bator, şi recunoştinţa faţă de cal îi umezeşte a doua oară faţa. Din anumite puncte de vedere Fefeleaga se aseamănă cu personajul lui Slavici, Mara din romanul cu acelaşi nume, poate nu întâmplător, ţinând seama de faptul că şi Slavici s-a inspirat în scierile sale tot din mediul transilvan, dar dintr-o altă zonă, cea a Mureşului. Mara seamănă la chip foarte bine cu Fefeleaga. Ea este „muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de vânt”, iar Fefeleaga este prezentată încă de la început, aşa cum o face şi Slavici , ca fiind „înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vânt”. Există o asemănare izbitoare între cele două personaje ce prefigurează caractere tari care vor lupta cu viaţa singure, deoarece ambele rămân văduve. Grija lor şi toată viaţa şi munca este dedicată creşterii copiilor. Dacă Mara se poate bucura de copiii ei când aceştia ajung mari, „Cum, Doamne , să nu plângă când îşi vedea copiii mari, atât de frumoşi, atât de spelcuiţi, atât de cumsecade”, Fefeleaga nu poate trăi aceleaşi sentimente, nu se poate bucura de ei, deoarece aceştia mor la vârste fragede, fiind mistuiţi de oftică. Ambele eroine se remarcă prin hărnicie şi chibzuinţă. Atât Agârbiceanu, cât şi Slavici au creat prin cele două eroine modele de moralitate în contextul social şi moral în care se mişcă cele două personaje. Ele sunt personaje complexe, în lumea cărora aprecierea oamenilor nu se făcea după meritele individuale, ci după mărimea averii. De aceea, de nenumărate ori, ele au fost umilite de cei bogaţi, dar prin tăria caracterului au reuşit să treacă peste prejudecăţi. Nici fetele tinere, prinse în aceeaşi perioadă istorică, nu au parte de un destin mai fericit. Puţine dintre ele trec pe ecranul operei, în primăvara vieţii, zâmbind. Cele mai multe par desprinse dintr-un coşmar dantesc. Lina n-a avut tinereţe, natura n-a pus niciun farmec în fiinţa ei. Părinţii au murit amândoi de oftică. Trei dintre fraţi s-au risipit în lume după pâine. Ea a rămas să-l îngrijească pe Ion, bolnav şi el, cerşind lapte de la vecine. După moartea lui, cu mintea rătăcită de lipsuri şi deznădejde, intră păzitoare la vaci, dar în curând sfârşeşte în patul îngheţat din coliba pustie. Sora lui Simion e schilăvită din tinereţe de propriul ei frate, ca să-i lase lui averea. A venit în cârje să se împărtăşească, nădăjduind că o va ierta Dumnezeu de suferinţe. În mintea ei de sclavă mutilată, silită să stea în duhoarea din coşarul mieilor, nu încape decât un gând: să nu-i iasă niciun miel din coşar când va deschide uşa. Blestemele cumnatei ar mânia-o şi ar fi păcat, că a luat împărtăşanie. Eroinele lui Ion Agârbicenu, în fresca prozei sale, îşi înscriu patetica mărturisire despre o epocă dureroasă a satului românesc şi dezvăluie capacităţile de narator şi portretist ale acestui fecund scriitor. Prof. Sabina Marinescu Şcoala cu clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj

sus

<<<


Tag cloud



Imagini

Nu sunt imagini la acest articol

sus

<<<


Mesaje


Puteti sa ne trimite-ti un mesaj folosind formularul de mai jos


(complectati toate campurile)
Formular-contact

COD CAPTCHA

sus

<<<