Optimizat Firefox & Chrome

Ion Agarbiceanu si Ion Slavici-doi scriitori ardeleni

Mai sunteti incantati de placerea lecturii?

Chiar daca se citeste mai putin in ultima perioada, tot gasim ceva basme sau povesti specifice copilariei printre scriitorii din zona noastra geografica.


<<<

continut > seitin > simpozion > Ion Agarbiceanu
Citeste tot articolul (chiar daca e mai lung-pot fi postate si romane!) sau poti sa sari direct la sectiunea de imagini (daca sunt luate) sau la cea de mesaje (daca sunt trimise).

Ion Agarbiceanu

Publicat la de Prof. drd. Diana TOCACIU [show] Prof. drd. Diana TOCACIU [hide] - nu sunt mesaje- vizualizata de 3622 ori

  • Distribuie si tu daca iti place!
  • Facebook
  • Twitter
  • Google
  • Delicious
  • Digg
  • Technorati
  • Stumble Upon
  • Yahoo Messenger
 

ION AGÂRBICEANU, POET AL MIRESMELOR

Prin vasta sa operă literară, peste 80 de volume, dedicată întotdeauna vieţii oamenilor simpli, Ion Agârbiceanu şi-a înscris numele în galeria prozatorilor cu care se mândreşte literatura română. Autorul a dăruit generos scrisului ani şi ani de viaţă, abordând o tematică legată aproape exclusiv de peisaje, fapte şi întâmplări din Transilvania. Opera prozatorului ardelean are aspecte multiple, fiind una dintre cele mai fecunde din literatura noastră, sub raportul bibliografic. Mesajul creaţiei sale este unul cu certitudine umanist, în măsura în care preconizează o viaţă mai bună, întemeiată pe justiţie şi demnitate omenească. Satul natal, Cenade, evocat în atâtea schiţe şi povestiri pline de farmec, a rămas mereu drag autorului Arhanghelilor. Sensibilitatea artistică a părinţilor se va transmite şi viitorului scriitor, împreună cu influenţa pitorescului locurilor natale în care a copilărit. Astfel, satul, cu datinile şi obiceiurile tradiţionale, cu bucuriile şi necazurile, câmpul cu ogoarele şi cu farmecul muncii de la ţară, toate acestea au devenit „matca firească” a dezvoltării sale. Dar, dintre toate elementele naturii înconjurătoare, pădurea cu tainele şi frumuseţea ei pare că l-a impresionat cel mai mult. Ea răsună în opera sa ca o adevărată orgă. Natura l-a predispus la visare şi meditaţie, fiind unul dintre neîntrecuţii cântăreţi în proză ai ei. În Mărturisirile publicate în 1941, Ion Agârbiceanu remarca: „Ceea ce mi-a pătruns adânc în suflet din aceşti ani ai primei copilării, din păscutul oilor la marginea pădurii sau în pădure, a fost mireasma câmpului, a codrului, culorile cerului, ale luncii cu florile, bătaia şi cântecele vântului în văzduh sau în pădure, cântecul apelor, a pâraielor în topitul zăpezilor”. Fără nicio îndoială, sunetul, culorile şi miresmele acestea se resimt până azi în scrisul lui Ion Agârbiceanu. Amintirile, apărute la „Cartea Românească” în anul 1940, scrise la vârsta deplinei maturităţi, reprezintă cartea reîntâlnirii cu vocile şi semnele lumii lui Ion Agârbiceanu, explicaţia unei creaţii întemeiate pe valorile durabile ale satului şi ale familiei, ale strămoşilor, anotimpurilor şi vârstei. „E cartea Naturii şi jurnalul scris în prezenţa unor martori, oameni, lucruri şi un ceremonial durabil al vieţii.” (Ion Vlad) Dominante sunt motivele generoase ale familie, satului, ceremonialului rural, precum şi temele unei opere născute din fiorul aducerilor-aminte şi al reîntoarcerii la locurile copilăriei. Aromele fânului şi ale înserărilor, liniştea câmpului şi a casei, miresmele nisipului, pădurea şi nopţile satului alcătuiesc timpul şi spaţiul definitorii pentru întreaga creaţie a povestitorului ce face parte din familia lui Mihail Sadoveanu. Agârbiceanu concepe reîntoarcerea în copilărie – în natura, în satul copilăriei – ca pe o revenire la izvoarele pure ale vieţii, o reîntoarcere într-un tărâm edenic. Copilăria este, într-adevăr, vârsta descoperirii lumii, vârsta când, prin toate simţurile, invadează senzaţii, impresii şi percepţii de o prospeţime ireversibilă. Copilăria nu înseamnă numai vârsta basmelor povestite de bunica, ci vârsta când fantasticul şi irealul plutesc împrejur, ca un climat familiar. Citind opera lui Ion Agârbiceanu, remarcăm neobişnuita bogăţie nativă a celorlalte simţuri şi putem vorbi despre o adevărată „hiperestezie a simţurilor”: a văzului, a auzului şi, mai ales, a mirosului. Poetul plaiurilor ardelene este, poate, cel mai înzestrat scriitor olfactiv din literatura noastră. În concertul simţurilor, care orchestrează opera marelui povestitor, simţul moral este acela care ţine bagheta, iar solistul cel mai puternic se afirmă mirosul. Acesta se accentuează cu vârsta, se rafinează cu cât se maturizează. Numai oamenii pământului, care au păstrat legătura vie cu cosmosul, cu puterile elementare ale naturii, ştiu să adulmece. „Socotesc petrecerea în sânul naturii din primii ani ai copilăriei, ca şi vacanţele de vară petrecute în acelaşi fel, ca epoca cea mai importantă pentru receptivitatea mea sensitivă – afirmă scriitorul în Mărturisirile sale. Până azi izolarea în singurătatea naturii e cea mai recreatoare odihnă pentru mine. Şi niciodată nu doresc, nu simt necesitatea unei tovărăşii în mijlocul firii. Impresiile de atunci au reînviat în orice descriere de natură din lucrările mele”. La Ion Agârbiceanu, mirosul a rămas acela al unui copil al naturii, al ciobănaşului care ducea oile la pădure, plăcându-i să doarmă sub cupola de frunziş a codrului, fără teamă: „Cred că de la vârsta de cinci ani, dacă nu şi mai degrabă, ajunsesem ciobănaşul oilor noastre. (…) Priveam ceasuri întregi cum retează, harnic, iarba fragedă. Era un întreg cântec care se înfiripa din păscutul lor. (…) Reţin de-atunci mireasma ierbii proaspete de primăvară, a vlăstarelor înmugurite, a primelor frunze fragede, a buruienilor din pădure înflorite înaintea florilor de pe câmp. Orice floare m-a pus în uimire de când îmi aduc aminte.” (Mărturisiri) Toate impresiile senzoriale ale marelui scriitor nu sunt, după cum însuşi mărturiseşte, decât o însufleţire a copilăriei. „Dacă mă gândesc bine, văd că nu numai senzaţia gerului, ci şi a căldurii de vară, ca şi a luminii, a vântului, şi a tuturor puterilor firii, mi-au rămas în suflet din anii copilăriei, din satul meu natal. Pentru a le înregistra întregi e nevoie să mă cufund în anii copilăriei. Să vin, din când în când, lângă această vatră a strămoşilor.” (Gerul) De aici şi tâlcul adânc al întoarcerii acasă, la ţară: „La oraş sunt cu sufletul pustiu – aici: parcă întineresc. Aici e mai bine. Acasă nu ştiu ce-i urâtul”. (Gerul) Urâtul reprezintă, în acest caz, o ruptură morală de mediul natal, o înstrăinare. Deghizat în avocat, Agârbiceanu îşi exprimă voluptatea întoarcerii acasă: „Şi-mi pare că acum încep să trăiesc iarăşi eu singur, ca şi în anii copilăriei. Pot privi iarăşi cu ceasurile cum plouă, cum ninge, sau frunzele de gheaţă numai nervi, din geamuri… Şi stelele acestea verzi ce scânteiază de ger, ca sâmburii tari ai unei vieţi misterioase. Acum simt iar că trăiesc eu, mă gândesc, mă simt pe mine însumi. Şi mă pătrund din nou acele legături ce m-au făcut în copilărie o apă şi un pământ cu casa, cu grădina şi cu curtea, cu cerul şi cu pământul şi cu toate minunile lor, cu vitele din grajd, cu viţeii cu botul umed şi mirosind a lapte dulce, cu câinele nostru, cu portiţa, cu laviţa de la portiţă. Mă trage ceva mereu către vatra părintească, către mine însumi”. Identitatea din final este autodefinitorie. Scriitorul moralist a abordat problemele de conştiinţă iscate în cadrul familiei sau al societăţii, însă preferinţa noastră se îndreaptă către acele repetate incursiuni ale memorialistului în străfundurile vârstei copilăreşti, la acea vatră bătută de ploi, asediată de zăpezi, străbătută de viscole, care stârneau uimirea şi fericirea pruncului. Ion Agârbiceanu este printre primii scriitori care coboară în lumea nedesluşită a simţurilor, care a simţit „mirosul gerului”, care a adulmecat ca o „aromă ciudată” prospeţimea frigului, care a văzut acele „neguri albe” intrând pe uşă odată cu răcoarea aspră a iernii şi învăluind obiectele şi fiinţele. Ion Agârbiceanu este povestitorul prin excelenţă, cu o viziune epică originală, proaspătă, creatoare. Însă există, în opera agârbiceană, unele pagini lirice de sine stătătoare, ca în Amintiri, unde stilul devine o adevărată desfătare de lumină şi culoare, de senzaţii intense. În aceste pagini, marele prozator ardelean devine „vrăjitorul plin de tâlc al miresmelor şi al aromelor de pe plaiurile provinciei iubite”. (Şerban Cioculescu) Prof. drd. Diana TOCACIU Şcoala cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj
Bibliografie 1. AGÂRBICEANU, Ion, Meditaţie în septembrie, Publicistică literară, Ediţie îngrijită de Aurel Sasu, Cuvânt înainte de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1971. 2. AGÂRBICEANU, Ion, Amintirile, Studiu introductiv, tabel cronologic şi referinţe critice de Sanda Cordoş, Cluj-Napoca, Editura Cartimpex, 1998. 3. BUZAŞI, Ion, Scriitorii români şi Blajul. Menţiuni de istorie literară, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1998. 4. POPA, Mircea, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982. 5. VLAD, Ion, Lectura romanului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.

sus

<<<


Tag cloud



Imagini

Nu sunt imagini la acest articol

sus

<<<


Mesaje


Puteti sa ne trimite-ti un mesaj folosind formularul de mai jos


(complectati toate campurile)
Formular-contact

COD CAPTCHA

sus

<<<